Afla Detoate

Români de geniu. Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric

Viaţa lui Mircea Eliade (1907-1986) are două extreme: nedisciplinatul adolescent miop, care şi-a luat cu greu corigenţele, şi ilustrul profesor de istorie a religiilor din SUA, iubit de hipioţi. Despre mult prea generosul scriitor şi extravaganţele din viaţa sa vorbesc nepotul lui Mircea Eliade, teoreticianul Sorin Alexandrescu, şi antropologul Andrei Oişteanu, preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor

Pe zidul unei clădiri din Bucureşti, de sus până jos, este desenat, cu spray roşu permanent, conturul unei inimi. În mijlocul ei e scris „Eliade“. Pe forumuri, la o întrebare adresată liceenilor: „Care este autorul român preferat?“, aproape toţi au răspuns identic, fără să se inspire unul de la celălalt: Mircea Eliade. Pentru că „inserează filosofie printre rânduri“, pentru poveştile extraordinare din India, pentru că „Romanul adolescentului miop“.

Chiar şi pentru unii politicieni, atunci când îşi amintesc ce carte i-a marcat în copilărie, romanul „Maitreyi“, cu pronunţia greşită „meitrei“, neiertată de posturile TV, le stă pe buze. E nevoie doar de o simplă căutare pe Google a numelui Mircea Eliade pentru a găsi aproape 1 milion de referinţe. În orice caz, mai multe decât Gheorghe Hagi sau Nadia Comăneci.

Nu sunt necesare statistici pentru a măsura notorietatea lui Eliade. Stau mărturie, nu doar numeric, cele peste 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice, traduse în 18 limbi, şi alte peste 1.200 de articole ale acestuia. Iar în timp ce faima şi emblemele de mare istoric al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar îi sunt recunoscute, chiar şi în stradă!, în spatele lor, mai sunt şi poveştile despre elevul nesilitor ajuns savant, despre omul generos peste măsură sau despre pianistul fără public. Nu e nimic. Sunt ziduri goale suficiente în Bucureşti.

Nu înţelegea la ce foloseşe alfabetul Renumele şi, nu întâmplător, numele lui Eliade se aseamănă cu cel al unui alt mare cărturar, Ion Heliade Rădulescu. În realitate, nicio asemănare de sânge. Tatăl lui Mircea Eliade, ofiţer de infanterie din Tecuci, Gheorghe Ierimia, îşi schimbase numele în cinstea scriitorului. Se purta rebranding-ul personal. Mircea era al doilea dintre cei trei copii (alături de Corina şi Nicu) ai lui Gheorghe, „un flăcău tomnatec, cu mustaţă neagră, în furculiţă“, şi ai Janei, „o femeie frumoasă şi încă elegantă“. S-a născut primăvara, într-o zi, spunea el, norocoasă: 13 martie 1907.

CITESTE SI  Ce s-a ales de locul din România în care se grăbeau să ajungă cei mai bogați oameni

Învaţă la şcoala de pe strada Mântuleasa, deşi nu a locuit niciodată acolo, aşa cum a lăsat impresia în cărţile sale. „Am fost mândru când am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atât de interesant când am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou – nici chiar când am izbutit să citesc fără să mai silabisesc, «Ţara noastră se numeşte România»“, îşi aminteşte Eliade în „Memorii“.

Drama adolescentului miop Nu era nevoie decât de imboldul dat de cartea de citire a fratelui său, Nicu, în care învăţase numele judeţelor, în care aflase despre Daniil Sihastrul şi despre Mănăstirea Neamţului, pentru ca apoi să descopere, în bibliotecă, volume intitulate „roman“. Bucuria pentru cărţile descoperite, atent aşezate pe rafturi, se transformă însă într-o catastrofă. Părinţii săi primesc sfatul învăţătorului: să nu-l lase să citească prea mult fiindcă are ochii slabi. Nu renunţă uşor: „Citeam ce-mi cădea în mîna, romane în fascicole, Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor şi citeam pe ascuns, în fundul grădinii, în pod, în pivniţă“.

Profesorul, nedespărţit de pipa sa FOTO: Photoland Corbis

Cu toate acestea, dioptriile creşteau mai repede decât avea timp să-şi schimbe lentilele. Iar medicul nu avea o soluţie încurajatoare: nu trebuia să-şi obosească ochii citind prea mult la lumina lămpii. „Dar cum aş fi putut să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare saptămână descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam, totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.“, îşi aminteşte Eliade despre defectul care avea să poarte titlul uneia dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale.

Aveam deja sentimentul ca particip la război. Pe la mijlocul lui septembrie, fusesem chemaţi la şcoală. Ni se spusese să aducem ziare vechi, ace de cusut şi un mosor cu aţă albă. Un tinerel ne-a întrebat dacă ştim să coasem şi apoi ne-a explicat despre ce era vorba. Curând va veni iarna, ne-a spus el, şi soldaţii noştri au nevoie de haine căalduroase. S-a dovedit că hârtia ţine cald. Trebuie să facem camăşi de hârtie şi ne-a explicat cum să le croim şi cum să le coasem. La început, câteva zile, croia numai el singur. Lua mai multe jurnale, le aşeza bine unul peste altul şi tăia un semicerc la marginea de sus. Noi coseam apoi marginile (erau uneori cinci, şase foi, şi mergea greu: se rupea acul, ne înţepam, rupeam hârtia). Două asemenea feţe erau cusute împreună, în aşa fel încât alcâtuiau un soi de pieptar.

CITESTE SI  Și-a vândut apartamentul, a plecat din București și s-a mutat într-o dubă la Fetești. Omul care a renunțat la civilizație și trăiește în "garsoniera" pe roți! Motivul uimitor pentru care a decis asta

Mircea Eliade, amintiri din Primul Război Mondial, în «Memorii»

Pianistul fără viitor Cu cât tânărul Mircea voia tot mai mult să citească fiecare carte care-i pica în mână, cu atât mai mult tatăl său îi încuraja calităţile – pe care i le considera excepţionale – de pianist. Exersa cel puţin două ore pe zi. Nu reuşea, oricât de mult ar fi repetat, să reţină o melodie. Nu conta, pentru că „viitorul mare pianist“ trebuia să se pregătească de concert. „Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei şi a acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afişe şi s-a ocupat singur de distribuirea biletelor. Sala era jumătate goală, fiind ocupată doar de rude şi prieteni de familie. Am cântat câteva bucăţi împreună cu Nicu şi Sonata «Patetica». Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, şi asta m-a descurajat.“

Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereas­tră şi mă duceam să joc oina pe maidanul Primăriei. Alteori, nu veneam la şcoală, minţind că eram bolnav. Rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cât de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut.

Mircea Eliade, în «Memorii»

Manuscris dintr-o expoziţie despre Mircea Eliade. „Minunata călătorie a celor cinci cărăbuşi în ţara furnicilor roşii din seria „Viaţa şi apucăturile furnicilor“ FOTO: Adevărul sursa

Altii mai citesc si.. (sc_adv_out = window.sc_adv_out || []).push({ id : „553883”, domain : „n.ads3-adnow.com” });