Afla Detoate

Alexandru Pesamosca, titanul chirurgiei pediatrice din România: "Pentru Tata Pesi, copilul era în centrul atenţiei. Restul nu exista"

Alexandru Pesamosca a fost un titan, un geniu. Opera pe bandă rulantă şi nu se odihnea până nu se asigura personal că micuţii pacienţi au cea mai bună îngrijire. Nu făcea nicio deosebire între copiii de bani gata şi cei de nevoiaşi. Au trecut 5 ani de când Tata Pesi, cum îl numeau toţi, a trecut în eternitate, acolo unde îi va aştepta ca un „înger al copiilor“, cum a fost supranumit, când vor fi bătrâni, pe toţi cei pe care i-a făcut bine.

Alexandru Pesamosca s-a născut la 14 martie 1930, la Constanţa, în familia unui ofiţer din Marina Regală, aşa cum se chema pe atunci Marina Militară. Familia sa locuia pe o străduţă de pe malul mării, în apropierea actualei Universităţi „Ovidius“. Pe strada Libertăţii nr. 22 există şi acum căsuţa cu trei camere în care s-au născut copiii familiei Pesamosca. Cei mai bătrâni vecini spun că ofiţerul şi soţia sa, casnică, aveau trei copii: doi băieţi şi o fată. Alexandru a ajuns un chirurg de geniu, Nicoleta a fost profesoară de română şi s-a măritat la Braşov, iar despre fratele lor, suferind, nu se ştie mare lucru.

Interzis la Şcoala Navală Alexandru a studiat la Liceul „Mircea cel Bătrân“ din Constanţa, pe care l-a absolvit în promoţia 1948, la profilul real. Îşi dorea să fie ofiţer de marină, ca tatăl său, dar soarta i-a rezervat alt rol. „Am trăit cu visul de a deveni ofiţer de Marină, ca tata. În ’48 au fost daţi afară cei din Marina Regală şi au pus oprelişte ca fiii militarilor să aibă acces la Şcoala Navală. Aşa că am terminat cu visele legate de mare şi am început să învăţ pentru Medicină. Era bătaie mare pe locuri, dar am devenit student“, povestea marele chirurg într-un interviu.

Dacă ar fi intrat la Şcoala Navală dorită, Pesamosca ar fi fost coleg de instituţie cu alt nume răsunător. În septembrie 1947, candidatul Nicolescu P. Sergiu Florian intra primul pe lista dintre cei 50 admişi la Şcoala Navală din Constanţa. Dar şi el a abandonat visul de a deveni marinar. A ajuns regizorul pe care l-a vrut şi Hollywoodul: Sergiu Nicolaescu.

Pesamosca a intrat la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1954. Primeşte un post în satul Nicoleşti-Jianu (astăzi Dudeşti, Brăila) din Bărăgan, unde rămâne trei ani. Mentorii săi de la Bucureşti îl cheamă, însă, să li se alăture. Pentru medicul de ţară Pesamosca începe drumul pe care şi-a câştigat apelativul „Profesorul“ („la facultate sunt profesor, dar aici sunt doctor“, îndrepta el lucrurile) sau, mai simplu, Tata Pesi.

Profesorul doctor Dumitru Vereanu este cel care i-a modelat soarta lui Pesamosca. El l-ar fi sfătuit să se căsătorească, în ciuda diferenţei de vârstă, cu femeia care i-a dăruit cei doi fii. Ambii au murit tineri, de cancer. Cealaltă femeie, cu care a avut două fiice, este un medic de calibru – dr. Mona Trancioveanu. Copiii lui Pesamosca au la rândul lor copii, dar talentul nemăsurat de „înger al copiilor“ a rămas doar al lui.

„Se nasc rar oameni ca Pesamosca“ La Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa, Profesorul are o seamă de discipoli. Unul dintre ei este medicul pediatru Gabriel Pârvu. „În anul 4 de facultate am făcut Chirurgia infantilă. Aşa îi zicea pe atunci, acum i se spune Pediatrică. Catedra era formată din marele profesor Dumitru Vereanu, urmaşul lui Iacubovski, alt corifeu al medicinei româneşti. Şef de lucrări era Alexandru Pesamosca. Mi-a fost asistent de grupă. Două veri la rând, în timpul vacanţelor, m-am angajat ca asistent la sala de operaţii. Eu voiam să câştig bani să vin la mare. Aveam grijă să n-am restanţe, am lucrat şi pe Salvare. Faţă de alţi colegi l-am cunoscut mai îndeaproape pe profesorul Pesamosca. I-am devenit simpatic şi am rămas bune cunoştinţ, ne revedeam cu plăcere. Eu sunt din Bucureşti, dar sunt constănţean de mulţi ani. Se nasc rar asemenea oameni ca pofesorul Pesamosca. N-am mai cunoscut aşa ceva în chirurgie pediatrică. A mai fost unul la Iaşi, dr. Ionescu, care a plecat în străinătate şi care se apropia într-un fel de profesorul Pesamosca. Dar ca profesie n-are egal. Era un muncitor, un muncitor care nu avea, din păcate, o familie.

Avea familie, dar a cam neglijat-o, căci familia lui, viaţa lui, era spitalul. De dimineaţa până seara târziu, el era în spital. Dimineaţa opera şi nu făcea orice operaţie. Făcea şi apendicite, pentru că se primeau telefoane… Unul dintre copiii operaţi era nepotul lui Ion Gheorghe Maurer, avea o malformaţie de gură, buză de iepure, cum i se spune popular. Până nu opera toţi pacienţii, nu ieşea din sală. De aceea intra în conflict cu anesteziştii, care trebuiau să stea peste program pentru a-i asigura anestezia. Programul se termina la 15, dar profesorul stătea până opera tot. Realiza operaţii foarte sofisticate. El a introdus esofagoplastia, prima metodă în lume cu plastie din colon. Din intestinul gros repara esofagul alterat în principal de ingestia de substanţe toxice.

CITESTE SI  "Mămico, te culci lângă mine?". Ceea ce este cu adevărat important

După ce termina operaţiile, îşi lua o masă, se odihnea puţin, apoi mergea la Urgenţă, în policlinică, unde vedea zeci de copii. Stătea până îi consulta pe toţi, până la ora 9-10 seara. Voia să se asigure de starea fiecăruia. Era foarte căutat şi pe plan internaţional. A plecat odată, pe vremea vechiului regim, la un congres de chirurgie pediatrică la Barcelona. Când au văzut cum operează, spaniolii i-au propus pe loc să rămână la catedra de chirurgie pediatrică de la Barcelona. Pesamosca avea experienţă foarte bogată, fiindcă spre deosebire de alte ţări, în România accesibilitatea era foarte mare, orice copil ajungea să fie operat gratuit, oricât de grav ar fi fost bolnav. Acolo intervenţiile se făceau contra cost. Aici se opera mult şi se operau cazuri grele, complicate.

Pesamosca a refuzat. Ei au fost foarte contrariaţi, să refuze aşa poziţie, aşa post, bani, avantaje, de ce? El i-a lămurit: «În primul rând, fiindcă sunt român. Şi în al doilea rând, în ţara mea am o cazuistică pe care n-o s-o am niciodată în străinătate». Tocmai pentru că adresabilitatea era foarte mare în România, orice copil se putea opera fără bani. Din punctul acesta de vedere nu era nicio problemă, spre deosebire de acum, când mulţi copii nu ajung în sala de operaţie“, îşi aminteşte Gabriel Pârvu.

„Haideţi să bem un whisky“ Medicul constănţean consideră că Pesamosca era unic. „După ce termina toată nebunia asta de program, profesorul se culca foarte târziu. Şi asta zi de zi. Dormea în spital. Înainte să ajungă la Budimex, la actualul Spital «Marie Curie», Pesamosca a fost la Spitalul «Grigore Alexandrescu». Profesorul Vereanu şi alţii ca el au fost nişte somităţi. Dar Pesamosca i-a întrecut. Cum se spune, elevul şi-a întrecut profesorii. După Revoluţie a fost chemat la Budimex, unde i s-au oferit condiţii mai bune.

Acasă, la Constanţa, venea în fiecare vară. Cu dr. Constantin Tica era prieten apropiat, el şi-a făcut secundariatul cu Pesamosca, era invitat la diferite evenimente. Când Profesorul venea la spital, depănam amintiri. În tinereţe nu ştiam noi toate secretele meseriei, deşi el ne considera egali, dar nu eram… Mai făceam pozne, mai atingeam câmpurile operatorii, el se enerva… Apoi, ca şi când nimic nu se întâmplase, ne chema la el: «Haideţi să bem un whisky».

Nu a luat niciodată nimic de la nimeni. Cu mari intervenţii primea doar ţigări, fuma mult. Putea sta foarte bine oricât peste program. Tot ce opera verifica personal şi pansa cu mâinile lui. Înainte de a intra în sală, vedea toţi copiii pe care-i operase. Om rar în meseria noastră, şi nu numai. Dar niciodată nu poţi să fii aşa, să faci totul pe mai multe planuri. Trebuie să renunţi la ceva, nu poate fi totul perfect. El ajunsese la o perfecţiune în profesie. Familia era pe planul doi. Niciun copil de-al lui nu i-a urmat cariera. Ştiu c-a avut doi băieţi, ştiu şi de cele două fete… Cu băieţii a avut destule probleme, disciplinare. Ştiu că îl necăjeau. Apoi unul a murit, de tumoare cerebrală… De celălalt nu ştiam că a murit.

Dr. Gabriel Pârvu, medic pediatru Foto S.I.

Am ţinut cont în cariera mea de rigurozitate, de seriozitate, de responsabilitatea pe care-o avea profesorul Pesamosca faţă de pacienţi. Niciodată, dar niciodată nu a făcut vreun rabat, să se uite la ceas, că mai are 5 minute şi trebuie să plece acasă. Nu ca acuma, când se întâmplă ca medicul să-şi pună rezidentul să-l panseze pe pacient. Erau şi atunci secundari, dar el făcea totul. Era pasiune pură. Şi o disciplină extraordinară. Nu ştiu dacă a atins cineva nivelul lui profesional“, spune dr. Gabriel Pârvu.

Până nu opera toţi pacienţii, nu ieşea din sală. De aceea intra în conflict cu anesteziştii, care trebuiau să stea peste program pentru a-i asigura anestezia.

Om rar în meseria noastră, şi nu numai. Dar niciodată nu poţi să fii aşa, să faci totul pe mai multe planuri. Trebuie să renunţi la ceva, nu poate fi totul perfect. El ajunsese la o perfecţiune în profesie. Familia era pe planul doi.

CITESTE SI  Cele 10 ciudatenii ale antichitatii. Descoperiri arheologice care nu pot fi explicate nici daca privim lucrurile din punct de vedere biblic, nici din cel stiintific

„Unde vă sunt minţile? Aveţi viaţa copiilor în mâini!“ Dr. Corneliu Neagoe l-a cunoscut personal pe Alexandru Pesamosca în anii `70 , cînd i-a fost intern. A ajuns student fentând cerberii comunişti care i-au studiat dosarul. Era fiu de chiabur, frate de deţinut politic închis la Canalul Dunăre-Marea Neagră, astfel că a fost nevoit să-şi schimbe numele pentru a deveni medic. La Facultatea de Medicină a intrat pe domeniul lui Pesamosca – Pediatria. Dar deşi şi-ar fi dorit, tânărul Neagoe nu a putut urma specializarea Chirurgie Pediatrică, întrucât mănuşile chirurgicale i-au provocat o alergie care se reactiva de câte ori le punea pe mâini. A ales să trateze copiii cu mâinile goale, influenţat şi de profesorul Pesamosca. Şi asta a făcut o viaţă, cu o mică pauză, în anii 1992-1996, în care a fost primarul Constanţei, susţinut de ţărănişti.

Dr. Corneliu Neagoe, medic pediatru Foto arhivă personală

„Era mare bătălie să ajungi internul lui Pesamosca. Peste vară, cine voia să muncească avea această posibilitate, să stea alături de medici în sala de operaţii, să vadă pe viu cum se face meserie. Internii trebuia să fie cei mai buni dintre studenţi, pentru că nu puteai să ai restanţe şi să fii la datorie, era imposibil. Iar din anul VI erau chiar angajaţi. Eu am reuşit să fiu intern al lui Pesamosca, care era pe atunci asistent universitar. Am fost acolo cu el, am văzut cum opera, cum găsea soluţii la probleme grave din punct de vedere medical şi mai ales chirurgical, care păreau inoperabile.

Ce mai, era fantastic! E greu de povestit tot ce însemna Tata Pesi. Ne certa când greşeam, mamă-mamă, ce mai era la gura lui… «Băăă, ce-aţi făcut, unde vă sunt minţile? Aveţi viaţa copiilor în mâini!». Aşa este, în meseria noastră nu ai voie să greşeşti“, admite medicul retras la pensie. Locuieşte şi acum într-un apartament auster dintr-un bloc comunist. „Doctorul“ şi a rămas în galeria edililor ca fiind cel mai cinstit şi – în consecinţă – sărac primar al Constanţei. Poate tot de la Tata Pesi a învăţat asta, să nu ia şpagă niciodată.

M-a sunat şi ce mi-a făcut… Că ce îmi trebuia mie să mă fac primar, că eu sunt doctor, unde mă duc eu printre toţi hoţii ăştia de politicieni? Era recunoscut pentru aversiunea sa faţă de politică, pe vremea comuniştilor avea o gură slobodă, nu se temea de ei.

Când a ajuns primar, dr. Corneliu Neagoe a primit un telefon de la „Profesor“. Evident, nu l-a iertat. Credea că şi-a abandonat meseria, pentru care trebuie să fii ales de Sus, nu de jos. „M-a sunat şi ce mi-a făcut… Că ce îmi trebuia mie să mă fac primar, că eu sunt doctor, unde mă duc eu printre toţi hoţii ăştia de politicieni? Era recunoscut pentru aversiunea sa faţă de politică, pe vremea comuniştilor avea o gură slobodă, nu se temea de ei. Toţi, indiferent de rang, voiau să ajungă la el, dar el întotdeauna avea grijă şi de copiii săraci. Îl chemau şi spitalele din străinătate, dar el a vrut să stea aici, nu voia să plece nicăieri. Eu, după ce am terminat cu primăria, m-am întors la spital, la copiii mei. Am vrut să fac bine oraşului, de aceea am candidat. Dar poate a avut dreptate Tata Pesi, cine ştie…“, rămâne pe gânduri medicul pediatru.

Copilul, prima şi ultima grijă „L-am cunoscut pe Profesor când eram student şi lucram după-amiaza la Reanimare, mă uitam să văd cum sunt îngrijiţi copiii. Încă de pe băncile facultăţii mi-am dat seama că este un om special, de la care ai de învăţat. Avea un respect deosebit faţă de bolnav. Nu pleca niciodată acasă până nu mergea şi vedea bolnavul. Ne spunea: «După ce aţi operat, mergeţi şi vedeţi bolnavul, ăsta să fie ultimul lucru pe care îl aveţi de făcut înainte să plecaţi acasă. Când vă întoarceţi, la contravizită, îl vedeţi din nou, să-l ţineţi sub observaţie. Asta mi-a rămas întipărită în minte, în conduită. Aşa fac şi eu“, rememorează dr. Alecu Petrea de la Spitalul de pediatrie din Galaţi, venit la Constanţa pentru o reuniune medicală internaţională.

Dr. Constantin Tica şi dr. Alecu Petrea – chirurgi pediatri Foto Sînziana Ionescu

Continuarea in Adevarul.ro

Altii mai citesc si.. (sc_adv_out = window.sc_adv_out || []).push({ id : „553883”, domain : „n.ads3-adnow.com” });